EVRIKA!

E o poveste interesantă aceasta, cu revelaţia lui Arhimede care a descoperit legea gravitaţiei în timp ce făcea baie. Şi haioasă, pentru că îmi amintesc şi acum povestea ilustrată caricatural, cu săpunul în aer şi cu un om de ştiinţă extaziat răspândind clăbuc în jur.
Timpul a trecut şi m-am updatat nevrozei zilelor noastre. Revelaţiile au devenit mai nesemnificative în planul umanităţii şi nu mai au parte de imaginea idilică a băii cu spumă. Eu doar fumam şi întorceam pe toate părţile întrebări existenţiale menite să caute ace în carul cu simţăminte al propriului eu. Dar tot "evrika!" mi-a venit să strig! :) Am găsit- în sfârşit!- răspunsul întrebării "de ce ce greşim conştient". De ce greşesc conştient. De ce mă expun riscului de a regreta. De ce perseverez în greşeală. Şi explicaţia, credeţi-mă, îmi convine de minune. Este scuza, care depăşeşte prin fapte statutul de "scuză", ce îmi permite să accesez în perspectivă resurse interioare pentru a le investi în greşeală. Şi fac asta din defect profesional. (Bine, în cadrul şcolar, nu este un defect. Este catalizator pentru o luptă nesfârşită, dar atât de frumoasă!!!) Vorbesc de dorinţa de a duce la capăt orice lucru început. Bun sau rău. Riscant sau nu. Cu şanse de reuşită sau fără. Cu reciprocitate sau cu egoism. E încăpăţânarea de a finaliza, de a concluziona, de a-mi testa limite. Nu aş putea abandona, chiar dacă aproape la fiecare pas găsesc indicii ale faptului că este eronat. Când rezolvi o problemă şi nu nimereşti din prima soluţia, nu te descurajezi, nu? Mergi mai departe până o rezolvi! Pe de altă parte, dacă în rezolvarea unei probleme cu paşi multipli greşeşti primul step, nu se duce oare toată problema de râpă?...

Poate... dar eu persist în celălalt termen de comparaţie cu "problema". Sigur că renunţarea este o soluţie, dar eu nu o iau în calcul, decât atunci când voi fi eliminat toate posibilităţile şi când mă voi recunoaşte învinsă nu de incapacităţile mele, ci de lipsa de voinţă a celuilalt. Eu cred în mine. Încă mă mai întreb dacă să îmi ascult instinctul sau conştiinţa, freamătul interior sau raţiunea, dacă să închid ochii şi să simt sau să îi deschid larg şi să îi mijesc a neîncredere... dar e doar o etapă. Mă dumiresc eu până la urmă!

Nu sunt o persoană comodă, nici măcar pentru mine însămi, dar sunt un bun rezolvitor de "probleme". Nu fac din reuşită un scop în sine. Gust demersul. Îl trăiesc intens. Şi poate că am capacitatea extraordinară de a cumula doar lucrurile bune, semnele ghicite ale bunelor intenţii... Dar nici să nu vă înşelaţi asupra mea: iert, dar nu uit!