De Crăciun

Cititorii fideli blogului meu ştiu deja că nu trebuie să se aştepte la un articol care să preaslăvească spiritul Crăciunului prin cuvinte dulci şi sentimente ce răzbat exacerbat din apăsările tastaturii. Fiind un om obişnuit, am avut parte de un Crăciun obişnuit, care nu a vrut să se sincronizeze nici în ruptul capului cu scenariile filmelor festive prezentate la tv. Adică nu am avut vreo revelaţie, nu am întâlnit marea dragoste, nu m-am simţit mai aproape decât de obicei de divinitate. Am avut un Crăciun atât de prozaic, încât absolut toate momentele naraţiunii acestei zile s-au înscris perfect în graficul stării.

Cine are un copil în familie are asigurat simţul sărbătorii. Mie nu îmi place iarna, dar am trăit primele sentimente de bucurie de sezon când elevii mei au întâmpinat ninsoarea cu exclamaţii şi m-am alăturat extazului lor odată cu venirea lui Moş Nicolae, cu împodobirea bradului, interpretarea colindelor şi venirea vacanţei. Cred că totuşi mi-am dorit vacanţa pentru că şi-au dorit-o ei, căci altfel... nu prea sunt eu când am prea mult timp liber :) Pentru mine însă Crăciunul s-a consumat anticipat în acele câteva ore în care m-am dedicat achiziţionării cadourilor pentru cei dragi. Este un timp magic şi entuziasmul meu a fost la cote maxime. M-am simţit un fel de "pretty woman" cu toate plasele de cumpărături în mână, sfidând mulţimea, criza, lipsa de timp, oboseala. Am trăit în acele momente pentru clipa în care ceilalţi vor desface cadourile şi vor fi uimiţi, ca în fiecare an, de cât de inspirată am fost în alegerea lor. 

Şi au început să curgă urările... Logic, în proporţie de 90%, urări de bine din partea celor care mă cunosc mai mult sau mai puţin. Restul de procente s-a constituit într-o paletă largă de urări caracterizate prin directeţe, cinism, resentimente. De cele mai multe ori primesc complimente şi laude copleşitoare, pe care ştiu că nu le merit. (Mulţumiri acelora care mă complimentează obiectiv!) Dar cu siguranţă nu merit nici acele urări aflate la extrema negativă. M-am amuzat citind că vreau să par mai deşteaptă decât sunt, m-am întristat când mi s-a spus că sunt penibilă şi capabilă să determin sentimente de dispreţ (asta ca să nu spun silă) în sufletele celorlalţi. Poate că ar trebui să mă bucur de diveristatea reacţiilor provocate! Cu siguranţă nu sunt o persoană banală dacă stârnesc furtuni, negative, ce-i drept, în vocabularul oamenilor! Poate nu sunt eu destul de subtilă să fi văzut aprecierea în astfel de urări :))) Da, numai... poate... Penibilul meu provine din faptul că reclam dreptul la sinceritate. E ciudat cum pentru unii devii penibil când îţi dezgoleşti sufletul şi îl laşi vunerabil la oportunism...

Am crezut întotdeauna că nebunia pasiunilor e de preferat înţelepciunii indiferenţei. Ştiţi, e acea pasiune pe care o pui în orice ai face, acea nebunie care sabotează liniştea interioară, somnul, care face ca zorile şi amurgul să aparţină demonilor şi să se descompună dureros în tine, urlând sălbatic până la epuizare... Am crezut că e suficient să am eu această pasiune pe care să o fructific cu ambiţia-mi proverbială. Am crezut că nimic nu e mai valoros decât să investeşti suflet în oameni şi în cărţi. Cărţile nu m-au dezamăgit. Oamenii, da. Naivitatea mi-a întins capcane, iar pasiunea mi-a acoperit ochii cu voalul inconştienţei. Aşa nu am ratat, chiar şi cu ochii larg deschişi, exact acele persoane şi situaţii care să ucidă lent în mine entuziasmul, dorinţa, visele. M-a înfrânat nu renunţarea, nu slăbirea toleranţei la încercări, ci acea lipsă de voinţă a celuilalt despre care vorbeam în articolul precedent. Mă declar învinsă, dar doar în această etapă a vieţii mele. În rest, merg mai departe, fericită că în această dimineaţă m-am decis să nu cred în răutăţi, să nu-mi apropriez sentimente de inferioritate, să nu mă victimizez şi să ştiu că, undeva, poate mai aproape decât îmi închipui, există un înger care să mă dezmierde în timp ce eu nu mă tem să închid ochii şi să trăiesc intens fiecare fior.

Dacă aş fi fost un personaj de ficţiune într-un roman sau într-un film, poate aş fi reuşit să păstrez acea complicitate tulburătoare care să mă însoţească peste tot, vreme îndelungată, ca o amintire preţioasă. Dar, până la urmă, se spune că cele mai frumoase poveşti de iubire sunt cele pe care nu am apucat să le trăim. Acelea pe care le plăsmuim în inimă, pe care le idealizăm şi le aşezăm în categoria "perfecţiunilor" vieţii... acea categorie inexistentă, aparţinând oniricului, spaţiu de evadare şi generator de sublim.

Crăciunul a fost o ocazie de deliberare. Nu vreau să mă las contaminată de melancolie. Nu vreau să permit vulgarului să triumfe. Refuz să dau voie demonului să i-o ia înainte îngerului.